De ce ma uit rar la tv

Să zicem că o să devin foarte bogat. Se aliniază planetele și îmi sare în brațe struțul care face ouă de aur. Și pentru că în în viață există o balanță, în momentul în care devin bogat, îmi pierd mințile și hotărăsc să îmi fac o televiziune. Dar nu o televiziune normală. Nuuuu…Ci un MegaOTV sau OTV la puterea a10a sau așa ceva, monstruos. Ei, pe cine credeți voi că o să pun vioara întâi în televizunea mea? Pe Andreea Cretulescu. M-a convins în seara asta când am încercat și eu după foarte mult timp să mă uit la un talk show pentru că tema abordată mă interesa. Nu am crezut însă că la televiziunile noastre există talk showuri unde moderatorul aproape că impedica derularea emisiunii. Credeam că atunci când discutăm despre „așa nu” în tv, vârfurile de lance sunt Kapatos, Măruța și (mă mir că îmi amintesc numele ei, de obicei nu mi se întâmplă) Simona Gherghe. Dar duduia asta, Cretulescu, pare un moderator creat în laborator cu părțile cele mai rele din restul moderatorilor. Rar mi-a fost dat să văd o sumă mai mare de mahalagisme, gâlgâieli incoerente și agresivitate nefondata.
Și nu prea înțeleg tolerantă unor invitați. Parcă îi scosese la lecție soția lui Hanibal Lecter…încercau să explice, cu ochii în pupitru, încercau să vina cu argumente, dar ți-ai găsit. Lidera galeriei RTV îi altoia din toate pozițiile. Nuuu…Păi de ce așa? Adică se vedea de-aici, din partea astălaltă a sticlei că duduia are temele făcute și e plătită să genereze conflict. De-acolo din studio nu se vedea? Nu cred. Nu m-aș vedea în postura în care să fiu invitat la o emisiune pentru a fii certat 50 de minute în direct de o …nimeni. Cu subiect și predicat, din punctul meu de vedere doamna Andreea Cretulescu ar merita din când în când o palmă peste bot (metaforic vorbind). Și mi-am adus aminte că la un moment dat, în multele emisiuni moderate de Andreea Cretulescu a fost un nene ce a reacționat fix cum mi-aș fi dorit să reacționeze și invitații din această seară.

immediate-thought_c_3200331

Raportez strict la persoana proprie: pentru mine Eurovisionul a căpătat anvergură. Anii trecuți era un concurs pe care îl urmăreau părinții mei. Era un titlu într-un ziar care anunța o nouă înfrângere sau niște speranțe în van.
Anul ăsta am citit cel puțin patru postări pe bloguri despre această temă. Am văzut cel puțin 20 de știri. Știu cine ne reprezintă. Știu ce s-a comentat despre solist și anume că în calificări era îmbrăcat ca un magician amator. Mi s-a părut amuzant. La momentul prestației, eu am gândit despre Călin Goia că arată ca un potențial iubit pentru Tinkerbell. S-a comentat și despre valizele de pe scenă. Cineva a zis că în sfârșit ne pregătim să plecăm acasă. Deep. Așa suntem noi uneori. Percepuți ca prostoboii Europei și ne mai luăm câte un șut în dos.
Despre concurs în sine nu am ce să comentez. Nu sunt atât de priceput la genul ăsta de muzică încât să emit vreo opinie. Și oricum nu am răbdare să mă uit până la sfârșit. Apreciez ca orice profan : ăștia au cântat mișto, asta arată bine, ăștia au avut coregrafia într-un mare fel.
O singură nelămurire am : Concita Cârnăcior. Pot înțelege un bărbat care vrea să fie femeie. Nu pot înțelege însă un bărbat care vrea să fie personajul care în trecut atrăgea lumea la circ : femeia cu barbă.

Bucovina (deocamdata)

Am început să mă prind cum se dezvoltă mucegaiul. Sau rugina. Să vă explic:
avem o suprafață aproape impecabilă. Dintr-un motiv sau altul, de obicei factori externi, pe suprafața respectivă apare un punct. Unul mic și hidos. Și dacă nimeni nu face nimic, punctul ăsta se transformă într-o pată. O pată de culoare incertă, greu de descris. Te gândești că dacă prostia ar avea culoare, asta ar trebui să fie. Pfff…nu știu dacă mă fac înțeles. Să vă dau un exemplu:
Să zicem că avem o zonă impecabilă. Poate impecabilă e mult spus. Avem o zonă foarte frumoasă. O zonă din țară unde mulți și-ar dori să ajungă. Vreo 10000 de km pătrați care alcătuiau în trecut țara fagilor, la care a balit imperiul Habsburgic, la care au balit și rușii: Bucovina. Cu munți, păduri și multe din minunile pe care generozitatea naturii le-a aruncat pe pământ. Asta este suprafața noastră.
Acum intră în joc rugina (sau mucegaiul – cum preferati): cineva a decis că aici, pe un munte, ar fi o zonă bună pentru construirea unei…(pam,pam…suspans) GROPI DE GUNOI. Eeee? Nu e minunat? Trebuie să fii un inovator, un thinkoutsidethebox, un personaj care ar face o buda în piramida lui Keops în numele utilului.
Înțeleg că una din condiții pentru obținerea avizului de mediu este ca ultima unitate locativă să fie la o distanță de 1000 m de groapa de gunoi. Și aici nu prea se respectă. S-au greșit măsuratorile. Iar ministrul mediului (Grațiela Gavrilescu se numește duduia care ar trebui să fie cel mai înverșunat militant împotriva acestui proiect) a explicat că se vor rezolvă lucrurile printr-o „modificare legislativă” Cum ar fi…pe sistemul „mai taie din ele, dă-le dreacu”…de ce să fie neapărat 1000m ? Nu? Că adică dacă ai găsit o vacă de muls, degeaba scrie la lege că nu ai voie cu vaca în peisaj, faci o modificare legislativă și „nu ai voie cu vaca în peisaj” se transformă în „nu ai voie cu vaca în peisaj decât dacă afară e lumina sau întuneric”.
Generațiile trecute au fost luate în derâdere. Generația actuală a fost călcată în picioare. Acum să distrugem și generațiile viitoare? groapa-gunoi

pojorata-suceava_78a8d9bb5685f4-2

Am fost la circul ororilor amuzante

E aproape de ora 1. Noaptea adică. Sunt crăcănat de somn după o zi infernală, dar trebuia să consemnez asta acum. Acum cât experiența e proaspătă.
Printr-un concurs de împrejurări nefericite am avut nevoie de două seringi. Nu intru în detalii. Ideea e că în urmă cu vreo 30 de minute a trebuit să merg să cumpăr două seringi. Și m-am dus la singura farmacie pe care o știu deschisă non stop în minunatul cartier. M-a surprins faptul că deși era trecut de miezul nopții, ușa farmaciei era descuiată și deci vânzarea nu se făcea – așa cum se obișnuiește pe timpul nopții – la „ghișeu”, un geam rabatabil de dimensiunile unui monitor de pc. M-a bucurat asta pentru că întotdeauna mi se pare că pierzi timpul. Vine cineva până la ușă, te întreabă prin ferestruica aia ce vrei ,îi spui ,pleacă, îți caută pe-acolo ce ai nevoie, vine , îți arată, îi dai banii, pleacă iarăși, vine cu restul…timp pierdut aiurea. Deci cum vă spuneam, m-a surprins plăcut că se putea intra în farmacie. M-a surprins mai puțin plăcut însă faptul că era aglomerat. În fine…am intrat și m-am așezat la coadă. Și a început nebunia.
Primul client, un nene cu o șapcă mică îndesată pe un cap imens, cu o ceafă desprinsă din fauna recuperatorilor, branduit cu toate tag-urile false ale caselor de modă din univers. Era mai colantat decât o mașină de formula unu. Și zice:
– Aș vrea și eu ceva pentru copil. S-a lovit la mânuță și i s-a umflat puțin.
Și indică zona umflată, deasupra podului palmei.
Și farmacista zice:
– Ce vârstă are?
Branduitul zâmbește și zice:
– Păi el e copilul. Și împinge bărbia spre dreapta unde mai era o persoană.
„Copilul” avea în jur de 1,80 m și ziceai că a făcut perfuzii cu saorma. Avea o barbă mai deasă decât Hercule și „mânuța” la care se făcuse referire puțin mai devreme era o combinație de cazma cu vâslă.
Farmacista a clipit des,des cu ochii la „micuț” și a înțeles că răspunsul la întrebarea „cum v-ați lovit” nu poate fi decât unul gen „m-a călcat un tren pe mână/m-a lovit un asteroid/m-am bătut cu Optimus Prime” sau ceva așa (mi-e milă de fătzuca ăluia în care și-a lovit „copilul” mânuța). Le-a pus repede un unguent și o fașă într-o punguță și i-a expediat.
Și a fost rândul următorului client: vreo 55 de ani. Geacă de piele îmblănită, pantaloni de stofă, tricou kaki întins la maxim pe cea mai mare și rotundă burtă pe care am văzut-o. Atât de mare și rotundă încât am suspiciuni în privința lipsei Lunii de pe cer. Și cireașa de pe tort: crocsi roz. Dar nu culoarea roz aia cu care suntem noi obișnuiți. Nuuu, un altfel de roz. Unul pe care dacă l-ar fi avut Pantera Roz, s-ar fi sinucis prin autojupuire. Un roz creat în iad. Dacă un pilot de avion s-ar fi uitat spre pământ de la 12000 m altitudine, pun pariu că îi vedea crocsii ăstuia. Dacă te uitai la ei mai mult de o milisecundă ți se imprimau pe retina și vedeai totul cu puncte roz. Burtosul a vrut „cele mai tari pastile de durere” din farmacie pt că îl durea măseaua.
Nu știu ce i-a recomandat farmacista, dar el a refuzat pt că a zis că de-alea area și acasă și a luat deja trei. Farmacista i-a spus că în acest caz nu îl prea poate ajută, că alea sunt cele mai puternice medicamente (în mintea mea era deja…minți, minți…dă-i morfină, hahaha), că mai are ceva aproape la fel de puternic, dar nu-i poate da decât două pastile pt că nu are rețetă. Nu mă întrebați, nu știu denumirile, sunt antitalent la a reține nume de pastile. A bodogănit un pic grasu’ că nu-i dă mai multe, dar până la urmă durerea a învis și a zis „bine,dați-mi două”. Și pe tejghea au apărut două pilule în culorile Craiovei, iar farmacista a zis „un leu și douăzeci de bani”. Grăsuțul (sau grăsanul?) s-a scărpinat îndelung în buzunarul interior al gecii îmblănite și a scos banii: o bancnotă de 100 de ron. I-a așezat tacticos pe tejghea, lângă pastile și probabil că era singurul din farmacie care nu se aștepta la „nu aveți bani mai mărunți? Nu am să vă dau restul”. A ridicat încurcat din umeri și s-a resemnat în așteptare. Farmacista se uita în sertarul casei de marcat, se scobea în buzunare, vorbea pentru sine, transpira…și n-avea rest. Un alt cetățean de la coadă a cedat presiunii, a pus doi lei pe tejghea și s-a uitat cu subînțeles la farmacistă.
– Uite că v-a salvat domnu’….
(care domnu’ a făcut un gest cu mâna a lehamite)
Grasu’ și-a luat pastilele, a făcut stânga-împrejur, a zis un „nu m-ai ajutat cu nimic, că tot mă doare” și s-a strecurat spre ușă cu grația unui hipopotam balerin.
A urmat domnul care devenise generos de nevoie. Eu eram cu ochii pironiți prin niște cutii de pastile cu extracte de ardei iute (?!?) și nu am mai fost atent la spectacolul vânzării.
Și mi-a venit rândul:
– Aș dori două seringi de 10 (așa fusesem educat acasă că trebuie să spun).
Și am scos banii până să apuce farmacistă să vina cu seringile. Ea s-a uitat la bancnota mea de 10 ron și a repetat replica cu care îl încurcase și pe gras („nu aveți bani mai mărunți? Nu am să va dau restul”).
– Nu am, dar dacă vreți pot achita cu cardul , ca să nu fiți nevoită să îmi dați rest.
Farmacista a încuviințat, s-a bucurat și a pus mâna pe POS. I-am înmânat cardul și în secunda următoare mi-a tăiat entuziasmul.
– Aaa, păi nu pot să le bat pe card. Costă doar 80 de bani.
Deja stătusem cam mult în farmacie și eu oricum nu mă simt în largul meu când simt miros de pastile.
– Păi atunci dați-mi și altceva…dați-mi două batoane proteice.
S-a conformat. Șase lei și optzeci de bani. Minunat. Izbăvirea vine din batoanele proteice.
– Introduceți pin-ul.
Dau să tastez și observ că pe POS scria deja „APROBAT”.
îi atrag atenția, scoate cardul , repetă operațiunea, displayul rămâne înghețat pe „APROBAT”.
– Na că s-a blocat asta…
– Nu-i nimic, va plătesc cash. Și întind din nou bancnota de 10 ron.
– Păi tot n-am să va dau rest.
deja simțeam că mă enervez. Ori era în dificultate cu lichiditățile, ori era șmecheră. Nu mă mai interesa, voiam doar să scap de-acolo.
– Atunci mai dați-mi un baton proteic.
Zis și făcut. I-am dat banii, mi-a dat bonul, mi-a dat punguța…am salutat și m-am întors spre ușă.
M-am uitat în pungă: trei batoane proteice. Unu , doi, trei. M-am întors spre tejghea din nou și sper că privirea mea trăda mai mult nedumerire decât nervi.
– Păi și ?!?…
Farmacista s-a încruntat
– Și ce?
Moleculele din corpul meu s-au luat de mână și au strigat la unison „SEEEERINGILEEE, ÎN PANA MEA DE TUTĂ”.
A intervenit autocontrolul care mi-a pleznit moleculele peste bot și am reușit un „ați uitat seringile” zâmbit.

pharmacy-2

No daylight, no news

keep-calm-and-no-broadcast-message Bag seama că multitudinea de arestări din ultima vreme a cam lăsat televiziunile de știri fără sponsori. Altfel nu îmi explic de ce nu mai acoperă nimeni tura de noapte. Știrile vechi sunt lăsate să curgă în „loop” , ca un cd pe care îl lași pe repeat. Așa că la ora asta (4:35) pot urmări detalii despre „sfaturi de primavara’ și „dereglări hormonale” deși în urmă cu vreo 45 de minute m-a trezit din somn un cutremur. . 45 de minute și nici măcar un amărât de rând pe „crawl” cu niscaiva detalii.
Dacă sunteți paranoia ca mine și un eveniment de genu’ vă provoacă insomnii, luați de-aici de monitorizați: http://quakes.globalincidentmap.com/#

An ending

Deținătoarea recordului Guiness pentru cea mai urmărită emisiune, difuzată în 214 țări, peste 3 milioane abonați youtube, peste 19 milioane abonați facebook, jumătate de miliard de vizitatori ai paginii oficiale în 2014, waiting list de participare la emisiune de peste 10 (da, zece) ani…
Asta pentru că nu era o emisiune despre mașini. Era un film în care personaje cu suflet mecanic se amestecau cu umor fin englezesc, sarcasm , satiră politică, explorare, curse, filmări perfecte și peisaje pe care efectele speciale doar le-ar fi profanat…
22 de sezoane și un final stupid pe care nu vreau să-l dezbat. Toate rezumate perfect de declarația unuia dintre prezentatori „a sad end to an era”.

Apel umanitar

2013_grand_theft_auto_gta_v-wide

Se caută urgent jocul GRAND THEFT AUTO V pentru Xbox 360. Jocul va fi folosit de un mascul middle aged care are mari probleme în a se recupera după șocul suferit după defectarea playstationului.
Se va returna în timp foarte scurt, imediat după epuizarea celor 31h09min gameplay. Penru tratament au fost încercate maratoane de Top Gear, Big Bang Theory, The Walking Dead.
Există presupuneri că efectul terapeutic poate fi garantat și de GRAND THEFT AUTO IV . Vă rog, e urgent!

Vă mulțumesc, doamnă!

(Aproape) 36 de ani. Cam 12 ani în câmpul muncii. Cam 3000 de zile lucrătoare. Cam 3000 de dimineți în care a sunat ceasul și mi-aș fi dorit să mai dorm măcar puțin.
O nouă dimineață de luni cu ochi împăienjeniți și minte inactivă. Deplasare mecanică spre stația de tramvai. Pașii teleghidați antrenează ușor și mintea, ca un dinam biologic. Realizez că e luni, că e prima dimineață de lucru după weekend, că săptămâna e atât de lungă pentru cheful meu matinal și atât de scurtă pentru taskurile programate.
Un tramvai care, ca de fiecare dată, a trecut mai devreme sau vine mai târziu. O stație cu oameni triști ca și mine. O persoană vorbăreață – fiecare mijloc de transport în comun și fiecare stație are așa ceva. M-a ochit, s-a postat lângă mine. O doamnă trecută ușor de vârsta pensionării cu o haină de blană. Sau așa cred. Un fel de blană…nu știu, era prea luni , nu am fost atent la asta.
„Oare vine?” și își împinge ușor bărbia în direcția liniei de tramvai
„Da, o să vină. În jur de ora asta apare”
„Trebuie să mă duc la poliție. Îmi schimb buletinul .Mi-au cerut actul casei și nu-l aveam. M-am întors după el. Și acum mă grăbesc să ajung cu el”.

Am privit-o puțin. Analizam ce impact ar avea un noian de „cucoană, nici nu m-am trezit, îmi e cam frig și nu mă interesează că îți faci buletin. Nu mă interesa nici dacă îl făceai pe-al doilea din viața ta, când probabil oi fi fost frumoasă. Acum că îl faci pe ultimul, nici atât. Te rog eu, lasă-mă să dorm în poziție bipeda până vine nenorocitul asta de tramvai”
N-am avut inimă. Am preferat să îmi trag peste creier perdeaua aia pe care și-o trag toți masculii în prezența femeilor agasante, iar ea și-a continuat istorisirile. Auzeam crâmpeie „…aglomerat…să vină tramvaiu…să văd ce-oi face…”. Probabil că limbajul corpului m-a trădat un pic. A apărut tramvaiul cam în momentul în care femeia își făcea socoteala că eu am o ușoară iritare. Nu i-a trecut prin cap care era sursa nemulțumirii mele și privirilor obsesive către ceas, așa că a încercat să ghicească :

„Vă grăbiți, nu? Ați întârziat la școală”

Și așa a devenit persoana mea preferata de luni dimineață. p01n9b5z

#homemade

Cumva , într-un loc egoist și pitit din inimă, sper că obiectul imaginii alăturate mă va face mai cunoscut decât pe Ronald Mcdonald. Știu că nu se va întâmpla, dar faptul că îi pot produce, că îi pot savura alături de persoane dragi, că toți cei care îi degustă se declară îndrăgostiți…de fapt asta e cam toată recompensa de care am nevoie.

IMG_0757

VODKA CYBORG

Vă spuneam eu aici că uneori mă apucă un pic de paranoia și mă gândesc cum ar fi dacă… Tovarășul Dmitry Rogozin (sper că așa se scrie) a dat drumul pe rețelele de socializare filmulețului de mai jos. Propagandă menită să sperie. În cazul meu… începe să funcționeze.

PS : Mi-am stors creierii și tocit degetele pe tastatură să găsesc filmul cu o subtitrare decentă. N-am reușit. Așa că, va rog, al 4lea buton de la dreapta la stânga este pt subtitrare. Enjoy!